Povestea lui Rilă și a ucenicilor săi

El e Rilă. Maestrul Iepu Rilă din orașul Fantezia, de la baza munților Creativi. În fiecare primăvară atelierul lui Rilă devine centrul atracției din toată zona.

iepuras crosetat

Doamne stilate și fetițe cochete caută să-l cunoască pe maestrul agrafelor pentru că Rilă face  accesorii frumoase, inedite și personalizate. Rilă știe că fiecare domniță e deosebită și că frumusețea omului se reflectă în vorbele și-n zâmbetele sincere.

Rilă e cel mai vesel și priceput artizan din orașul Fantezia. Ucenici din toate colțurile lumii se înghesuie să-i fie ajutoare, să învețe de la maestru arta meșteșugului de agrafe colorate. În micul atelier al lui Rilă mămăruțele aleg mărgelele prețioase, lemurienii se îngrijesc de țesături, iar veverițele învăță să aleagă firele delicate de bumbac din care apoi ies minunății de agrafe. Până și vestitul urs stă la pândă la ușa atelierului, pentru a-și mai drege morocăneala cu zumzetele de veselie care se aud pe toată strada.

Toate-i mergeau strună lui Rilă: avea ucenici veseli, domnițe cochete pe care să le aranjeze și o viață liniștită. Împreună cu ale sale ajutoare, muncea de zor la noile modele de agrafe atunci când porumbelul Poștășilă l-a anunțat că tirul cu materiale a rămas blocat la intrarea în munți, din cauza troienelor. Pentru a-i veni în ajutor, ucenicii s-au organizat și-au plecat în căutarea mărgelelor și-a firelor de bumbac.

Cândva, undeva pe parcurs, ucenicii veseli s-au pierdut. Iar Rilă a rămas singur în atelier, trist și abătut. Ce-o să facă el fără materiale și fără ucenici? Cum se va prezenta la Balul Verii, fără creații vesele și colorate? Până în 31 mai are nevoie de toate materialele, pentru a termina accesoriile în timp util pentru Balul Verii din 1 iunie.

Așadar, mămici și copilași, Rilă are nevoie de voi! Continuați povestea și ajutați-i pe ucenici să-și găsească drumul spre atelierul lui Rilă!

Cel mai frumos final de poveste îl va primi pe Rilă în dar, împreună cu o duzină de agrafe frumoase, vesele și colorate! În 1 iunie vom premia cel mai creativ final de poveste. 

rila si agrafele colorate

flori si agrafe crosetate

11 comments

  1. Marius Indrieş says:

    La început, această veste-l întristă pe Rilă Iepurilă… era descumpănit și nu știa cum va mai reuși s-ajungă la Balul Verii.
    Tristețea nu-l ținu mult, căci își aduse aminte că mai avea materiale rămase de la ultimul Bal. Desigur, nu-i ajungeau, dar era ceva! Repede se apucă de treabă, lăbuțele lui nu stăteau degeaba! Din ce găsi la îndemână, reuși să confecționeze câteva agrafe mai aparte, cu o mărgea mare și roșie în vârf. Planul său era simplu: va porni în căutarea ucenicilor, iar la întoarecere se va opri să vadă ce face Zâna Primăverii, de au rămas așa multe troiene… Desigur, nu era vina ei că Ana Iarna nu dădea semne că ar vrea să plece…

    Își luă ceva provizii de drum și lăsă vorbă la o mămăruță că dacă nu se întoarce în 3 zile, să-nceapă să-l caute!

    (…)

    Au trecut trei zile și Rilă nu se întorsese… ajutoarele sale începură să-și facă griji pentru el, așa că au alertat Consiliul cum că marele maestru dispăruse! Pe când se pregăteau să trimită o echipă în căutarea lui, iată că-l văd intrând în oraș, alături de ucenicii dispăruți și camionul încărcat cu materiale! Toți erau fericiți că maestrul se întorsese nevătămat, dar în același timp erau și foarte mirați! Cum reușise? Ce făcuse? Pe unde umblase?

    Iepu Rilă se scuză că e obosit și trebuie să se odihnească, dar le promisese că a doua zi le va spune totul….

    În aventura sa, Rilă trecu prin multe, dar nimeni nu va ști pe deplin secretul său și ce aflase de la Lupul Alb, cel care-l învățase cum să facă agrafe mai frumoase și mai colorate ca până acum.

    Poate că și voi vă întrebați cum a reușit Rilă să facă așa de multe, dar cel mai bine e să-l întrebați pe el! Orice poveste are un final, iar poveștile cele mai frumoase sunt acelea care îți spun o parte din adevăr, dar te lasă pe tine să descoperi restul! Căci, vă spun, de ați știi ce-a făcut Rilă… nu m-ați crede! Vă spun doar că în drumul său, și-a făcut mulți prieteni noi și a primit în dar o carte mai aparte… era cartea sa! Cartea în care-i scria povestea, de când era mic iepuraș învățăcel, până când devenise maestru. Iar pe o pagină a cărții aflase cum că se pregătea de Balul Verii, dar rămăsese fără materiale, căci tirul rămăsese blocat în munți. Așa că într-o zi…

  2. adelina says:

    Rilă nu se lăsă mai prejos. Cu ajutorul lui Poștășilă a reușit să-i transmită vorbă de cele întâmplate lui Martin, ursul posac ce stă la ușa atelierului ca să-și dreagă morocăneala.
    De îndată ce-a auzit că ucenicii lui Rilă s-au rătăcit prin zona pe unde a copilărit, a ieșit din hibernare și-a purces la drum în căutarea mămăruțelor, lemurienilor și veverițelor. I-a găsit pe toți înfrigurați și aproape înghețați.

    Stăteau zgribuliți sub podul Iluziilor (unde îndrăgostiții își fac mereu jurăminte de dragoste eternă și veșnică).
    Martin și-a făcut loc printre troiene, căci un urs puternic știe că nici măcar omătul nu-i poate sta în cale, și a ajuns la ucenicii înfrigurați.
    „Bine că v-ați oprit aici în loc să căutați tirul”, le-a spus, morocănos, Martin.
    Niciunul dintre ucenici n-a îndrăznit să spună ceva. Cu ursul morocănos nu-i de glumă, asta o știe orișicine.
    Mămăruțele și-au luat rapid zborul, să vadă pe unde s-a blocat tirul și de ce.
    S-au întors de îndată cu vești: un mamut a călcat pe un trandafir gigant și a rămas cu spinele în talpă. Mamutul a căzut în fund, la intrarea în trecătoarea printre munți, și nu s-a mai ridicat de acolo. Se văita și plângea de a inundat 10 sate de furnici și 3 orașe de cârtițe. Nicio viețuitoare n-a îndrăznit să se apropie, pentru că mamuții sunt au colți lungi și ascuțiți.

    Martin cel fără frică de îndată s-a înființat în fața mamutului, reușind să-i scoată ghimpele din talpă. Cum s-a văzut sănătos și fără spini, mamutul a luat-o rapid pe calea zăpezii, dispărând pe după valea Jurassicului. Drumul s-a deblocat, iar ucenicii lui Rilă au urcat în camion și au ajuns în atelier.

    Și-am încălecat pe-o alună și v-am spus o poveste strună!

  3. georgiana says:

    Rila era descumpanit ! Pentru prima data se afla,singur-singurel,in fata unei mari incurcaturi !
    Era desigur ingrijorat pentru materialele necesare dar si mai ingrijorat era pentru ucenicii sai care-i devenisera prieteni si care-i umpleau zilnic atelierul de zambete si voie buna.Se mai gandea si la clientele sale care se bazau pe el pentru marele bal al verii,isi imagina figurile lor dezamagite la auzul vestii ca nu vor mai putea sa poarte minunatiile de agrafe la cel mai important eveniment al verii,cand ii veni o idee : ele,da,chiar clientele sale,il vor putea ajuta ! In acea zi,porumbeii voiajori au zburat mai repede ca niciodata dand de veste doamnelor si fetitelor cochete de necazul ce s-a abatut asupra artizanului lor favorit. Toate s-au mobilizat si s-au aratat dornice sa-l ajute. Nici Rila nu a stat cu mainile in san ci a tricotat cu o viteza ametitoare fulare,caciuli si manusi calduroase atat de necesare mainilor delicate ale clientelor sale. In tot acest timp,undeva deasupra unui nor,nevazuta si neauzita de nimeni,statea chiar Zana Andreluta,protectoarea tuturor mesterilor si artizanilor. Astepta momentul potrivit sa intervina si sa-l ajute pe iepurasul nostru priceput. Dar cand a vazut armata vesela de doamne,fetite,bunici,matusi ,toate inarmate cu lopeti,a rasuflat usurata !Nu,Rila nu avea nevoie de ajutorul ei,era pe maini bune ! Mai ales ca in ultima clipa li s-a alaturat un ajutor neasteptat : chiar ursul cel posac ! Unde mai pui ca a adus cu el si un ceai special,cu fructe de padure si miere,facut dupa o reteta secreta si menit sa-i incalzeasca si sa le dea putere in lupta cu nametii !Si asa a fost ! Troienele au fost inlaturate iar ucenicii si materialele atat de pretioase recuperate . Si poate ca uneori Zana Andreluta a mai apelat putin la bagheta sa fermecata pentru a le da o mana de ajutor,ei,doar putin,pe acolo pe unde era nevoie,nu de alta dar ea era fana numarul unu a agrafelor lui Rila !
    Balul Verii a fost un succes imens ! Agrafele straluceau sub lumina tortelor iar doamnele si domnisoarele ce le purtau parca le priveau cu alti ochi acum ! Daca pana atunci le socotisera doar niste accesorii frumoase acum nu le-ar fi schimbat pe toate diamantele si pietrele pretioase din lume !! Doar muncisera si ele la realizarea lor !

  4. Cristi says:

    După ce stătu pe gânduri şi făcu la planuri, aşa pe înserat îşi luă inima-n dinţi şi se-făţişă la Piţa Vulpiţa. Tot ţinutul munţilor Creativi aprecia înţelepciunea acesteia. Piţa tocmai se pregătea să îşi culce copiii, dar când auzi de necazurile ce se abătuseră asupra lui Rilă îi spuse acestuia:

    Numai Nica rândunica ne-ar putea ajuta să aflăm în ce trecătoare sunt ajutoarele tale şi camionul cu materiale, ea e cea mai sprintenă pasăre din ţinut.

    Astfel, în prag de seară, Rilă şi cu Piţa ciocăniră usor în scoarţa casei Nicăi. Aceasta era deja în patul ei de puf, alături de puişori. Trudise toată ziua să aducă de-ale gurii pentru ei, să facă reparaţii la cuib, iar lecţiile de zbor cu puişorii din seara asta o epuizaseră. Tot ce îşi dorea era un somn lung şi odihnitor. Aşa că ciocăniturile o cam iritară. Coborî din cuib şi când îi văzu pe Rilă şi Piţa împreună, nu mică îi fu mirarea. După ce află toată povestea, ciripi încetişor ca pentru ea, preţ de câteva secunde apoi le spuse:

    E adevărat că sunt cea mai sprintenă pasăre din ţinut, dar nu şi pe timp de noapte. Cel mai bine ar fi să căutăm ajutor la Loiu mierloiu. Se ştie că pe timp de noapte mierlele sunt cele mai bune pentru astfel de sarcini, iar trilurile lor pot străbate distanţe mari fără a fi confundate; aşa îi putem găsi cel mai repede ajutoarele tale, Rilă.

    Era deja luna sus în crucea boltei cerului când Rilă, Piţa şi Nica ajunseră la copacul lui Loiu mierloiu. Acesta făcea repetiţie împreună cu toţi tinerii mierloi din Poieniţa Ielelor, căci se pregăteau de concertul de 1 Iunie, concertul organizat anual în Oraşul Fantezia în cinstea domniţelor ce veneau să cumpere minunăţiile lui Rilă. Când auzi vestea tristă care ar fi putut arunca o umbră nefastă asupra concertului şi asupra oraşului, Loiu întrerupse repetiţiile şi îi împrăştie pe mierloi către toate trecătorile din munţii Creativi în căutarea ajutoarelor lui Rilă şi a camionului cu materiale. Pentru că întrezări că noaptea va fi cam lungă pentru prietenii săi, îi invită la o cafeluţă ca să treacă mai uşor aşteptarea.

    Se făcu târziu, era aproape ceasul al treilea din noapte, ceasul la care încep să cânte cocoşii din munţii Creativi, când mierloii se zăriră la orizont. După câteva minute aflară cu toţii că atât camionul cât şi ajutoarele lui Rilă sunt prinşi în troiene în trecătoarea Deznădejdii, chiar la poalele piscurilor Marile Probleme. O tăcere adâncă se lăsă în Poieniţa Ielelor, căci toţi stiau că Trecătoarea Deznădejdii era cea mai periculoasă şi mai dificilă dintre toate trecătorile din Munţii Creativi.

    Pe când cocoşii îşi dregeau glasurile să vestească al patrulea ceas din noapte, faţa lui Piţa vulpiţa se lumină puţin şi spuse:

    Doar ursul Mormăilă ne-ar putea ajuta. El e cel mai puternic din ţinut şi singurul care ar putea curăţa troienele din trecătoarea Deznădejdii.
    Şi cum îl vom trezi pe Mormăilă, exclamă cu deznădejde Rilă, ştim cu toţii că are un somn adânc şi nu poate fi trezit. Se trezeşte doar când vrea el.
    Aşa e, încuviinţă şi Nica rândunica.
    Am putea încerca noi, cu tot corul de mierloi din Poieniţa Ielelor şi am putea să luăm cu noi şi corul de privighetori ce se adună la repetiţie aici la ceasul al patrulea din noapte. Sunt sigur că doamna Toarea privighetoarea, dirijoarea corului ne va ajuta, adăugă Loiu mierloiul.
    Da, da, da… fug repede să aduc şi rândunelele, spuse repede Nica în timp ce o zbughi către Oraşul Fantezia.

    Astfel, pe când cocoşii începeau să cânte a treia oară în noapte, iar în Luminişul Codrului Falnic ursul Mormăilă se pregătea să se răsucească în somn, dintr-o dată luminişul se umplu de o larmă asurzitoare. Mormăilă se obişnuise cu sunetele cucuvelelor şi bufniţelor care îşi aveau sălaşul în Luminişul Codrului Falnic, aşa că acestea nu îi mai stricau somnul… dar acum era cu totul altceva. Sute de mierle şi privighetori îşi cântau trilurile la gura bârlogului lui, şi se mai distingeau şi ciripituri de rândunici.

    Rândunici? Noaptea, rândunici? Asta e prea de tot, mormăi Mormăilă trezit de-a binelea, de-acum. Pesemne că a luat foc pădurea, continuă să mormăie acesta în drum spre ieşirea din bârlog.

    Aproape îi stătu inima-n loc când văzu lângă bârlogul lui pe Rilă, Piţa, Nica, Loiu şi Toarea, alături de sute de mierle, privighetori şi rândunici ce făceau un zgomot asurzitor. În timp ce le asculta păsul se gândi cu tristeţe la somnul pierdut. Nu prea îi plăcea să se amestece în treburile ţinutului munţilor Creativi şi nici nu îi plăcea să fie deranjat. Dar îşi aminti apoi de acele zile minunate în care sta pândă la uşa atelierului lui Rilă pentru a-și mai drege morocăneala cu zumzetele de veselie de acolo. Era bine să ai prieteni. Aşa că mormăi către aceştia:

    Aş vrea să vă ajut, dar nu am uneltele necesare. Dar ştiu că domnul Astor castorul are un set de unelte de rezervă. Haideţi la el să le împrumutăm.

    Domnul Astor, asa cum îi stă bine unui castor, se trezise de dimineaţă devreme şi tocmai se pregătea să traseze pe o planşă de schiţe traseul pentru o galerie nouă ce vroia să o sape în acea zi, în vederea lărgirii spaţiului alocat cămării pentru iarnă, când uşa îi fu trântită cu putere de perete şi în locul ei se ivi ursul Mormăilă, mormăind:

    Domnule Astor, am nevoie de setul de scule de rezervă, şi ai face bine să vi şi dumneata cu sculele tale, să rezolvăm mai repede ce avem de făcut.
    Dar… dar… sculele… de ce?… unde?… să vin şi eu?… dar schiţele mele?… dar galeria mea?… vine iarna şi eu n-am cămară… şi…
    Şi o să vin eu să te ajut să sapi, mormăi Mormăilă.
    Şi eu, se oferi Piţa vulpiţa.
    Şi eu, spuse Rilă, după ce voi termina agrafele pentru domniţe.
    Şi noi te vom ajuta, ciripiră toate păsărelele în cor.

    Luna era la asfinţit, noaptea se îngâna cu ziua, iar soarele începea să îşi trimită primele suliţe pe cer dinspre răsărit, când ajunseră cu toţii la Trecătoarea Deznădejdii, la poalele Piscurilor Marile Probleme, şi se apucară cu spor la curăţat drumul de troiene.

    După o vreme, Rilă îşi îndreptă spatele, îşi şterse sudoarea de pe frunte şi privi către prietenii lui care munceau de zor şi ajunseră foarte aproape de camion şi ajutoarele sale degerate de frig. Un zâmbet larg îi lumină faţa. Era fericit în inima lui, iar în mintea lui se ivi următorul gând: „Cu aşa prieteni dragi, nici Piscurile Marile Probleme nu mai sunt asa de mari, iar Trecătoarea Deznădejdii e plină de speranţă.”

  5. Pingback: Dan-Marius.ro
  6. Dana Veres says:

    *Încep povestea cu o mențiune. Mi-am permis să schimb registrul pentru a adăuga un strop de dinamism, astfel, povestea lui Rilă vă va fi spusă precum o poezie:

    Vai, sărmanul! Vai de Rilă!
    -Cred că mă voi da bătut,
    Amicii mi-au dispărut…
    Zise Rilă-Iepurilă.
    În hohote porni să plângă,
    Lacrimile, ca un râu voiau să curgă,
    Și cuprins de dor și jale
    Se plimba prin văi, agale.

    La doi pași de iepuraș
    Dormea Prințul Toporaș,
    Doar că cel ce suspina
    Spulberat-a linșitea.
    Cam ursuz el s-a trezit
    Și îndată a grăit:
    -Iepurașul Rilă? Tu ești?
    Da’ amar te mai jelești,
    Somnu-mi dulce îl stârpești,
    Sau… pe cineva bocești?
    -Vai de mine, Toporaș!
    Plâng precum un copilaș,
    Ucenicii-s rătăciți,
    Și nu se lasă găsiți…

    -Vai, sărmane Iepuraș,
    Iată-un sfat de toporaș,
    Căci necazul ți-l cunosc,
    Știu ce-a fost și cum a fost.
    Dincolo de Fantezia
    S-așterne verde, câmpia,
    Trenul de îl vei lua
    La Oradea te-a lăsa.
    Acolo, am auzit de bine
    Despre-un atelier cu fire,
    Iar acele fete-s talentate
    Atelierhandmade, frate!
    Mii de perle colorate,
    Mii de fire croșetate,
    Cercei, broșe, păturici,
    Tot ce vrei găsești aici,
    Cadouri pentru pitici,
    Mămici, tătici și bunici,
    Cordeluțe pentru fete,
    Și-agrafe foarte cochete.
    Deci, acolo să te duci
    Balul Verii să-l apuci…
    Altminteri Vulpița Mia
    Câștiga-va bătălia.
    Pe astă petală-ți las
    Harta acelui oraș.
    Hai să nu stăm la povești,
    Trenul trebuie s-aștepți
    Și degrabă să pornești!

    Auzind acestea toate
    Rilă s-a dezmeticit,
    Trenul spre Oradea îndată a sosit
    Și în călătorie Rilă a pornit.
    Afară se făcu noapte…
    Lacrimile-i curgeau șiroaie:
    -Unde-s prietenii mei oare?
    Dar ascuns după-o valiză-
    Fiindcă nu avea bilet-
    Noaptea-avea să treacă lent,
    Însă iată prima rază!
    -Nu știu cum s-a întâmplat,
    Însă somnul m-a furat!
    O fi de la legănat…

    Trenul a oprit în gară,
    Cum să scape Rilă afară?
    Cine acel bagaj va lua,
    Sigur îl va observa.
    Iepurașul-avu noroc:
    Nu a fost văzut deloc…

    Însă partea cea mai grea abia acum urma:
    În orașul acesta mare cum se va furișa?
    A coborât cuprins de gânduri, neatent umbla,
    N-a vazut că o locomotivă din urma lui venea.
    A simțit doar o înțepătură-n spate
    Și o voce ascuțită îi spunea:
    -Păi bine, iepurașule, se poate?
    Aici trebuie să umbli repejor
    Că nu ești la tine pe ogor!
    Era un porumbel ce semăna cu Poștășilă,
    Dar avea un glas… parcă era acvilă.
    -Iartă-mă… Eram îngândurat,
    Îi răspunse Rilă cu un glas speriat.
    -Nu te teme, iepuraș, de mine.
    Am vrut doar să îți fac un bine.
    Văd eu clar că nu ești de aici,
    Iar în oraș vei găsi multe, multe piedici…
    Așadar, pe mine mă cheamă Păsărilă.
    Tu cum te numești?
    -Eu sunt Iepurașul Rilă!
    -Iepurașule Rilă, prietenia mea primești?

    Așa și-a făcut Rilă un nou și bun amic,
    În orașul mare, nu se mai simțea mic.
    Avea acum un prieten de nădejde
    Și a început să-și depene întreaga poveste.
    Când lui Păsărilă harta i-a arătat
    Pe moment în clonț l-a și luat
    Și spre faimosul atelier împreună au zburat.

    Când a ajuns în ușa atelierului
    Rilă începu să plângă și să mulțumească cerului:
    La o masă mare, ca niște furnici
    Lucrau de zor ai lui ucenici.
    Iar fetele de la atelier le erau de ajutor,
    Munca o făceau cu mult drag și spor.
    Rilă, bucuros, împărțea îmbrățișări
    Și curios era cum ucenicii au ajuns prin aceste zări.
    A aflat că Zâna Munților le-a călăuzit drumul,
    Că prietenii lui Poștășilă au adus aici tot grupul.
    Astfel, fericit, cu zâmbetul pe față,
    Rilă nu stă mult și începe să țeasă.

    Și-au țesut trei zile-n rând,
    Dar cum Balul e curând
    Trebuie să plece.
    Căci timpul e scurt și repede trece.
    La plecare n-aveau nevoie de mărgele și fire,
    Sacii erau plini de agrafe fine.
    Toată beleaua avea acum un happy-end
    Datorită fetelor de la atelierhandmade.

    Și ajuns-au Rilă ți ucenicii în toiul Balului
    Așezând taraba în fața adversarului.
    Povestea lui atrăgea și mai mulți clienți,
    Agrafele făceau furori, erau ca niște magneți.
    Supărată a fost Vulpița Mia,
    Atât de supărată că a părăsit Fantezia.
    Rilă nimic nu a mai auzit apoi de ea,
    Și cu sfințenie munca în continuare își făcea
    În atelierul din orașul Fantezia
    Răspândind în toată lumea farmecul și bucuria.

  7. Andreea Lupu says:

    Problema era foarte gravă. Cred că dacă oricare dintre noi ar fi fost pus în locul lui Rilă, ar fi pornit în căutarea ajutoarelor sale riscându-și poate chiar viața sa minunată pe parcursul drumului. Dar un maestru ca Iepu Rilă știe foarte bine ca dacă niște ucenici pregătiți, descurcăreți și capabili ca ai lui nu au reușit să se întoarcă, lucrurile erau cât se poate de clare: în drumul lor se ivi un obstacol imposibil de depășit, un obstacol probabil viu, care, poate i-a capturat. Același obstacol ar fi putut opri și tirul cu materiale, deci ce șanse ar fi avut el singur să aducă tirul și ucenicii lui în siguranță, acasă, dacă ajutoarele lui pricepute nu au reușit să se reîntoarcă nici cu tirul? Șansele erau de unul la un milion ca Rilă să reușească. Riscul era enorm, dacă ar fi dispărut și el fabrica s-ar fi prăpădit. Dar știți cum se spune: Vremurile disperate cer măsuri disperate, așa că Rilă s-a îndreptat spre ușa camerei lui, a scos un șnur de aur din buzunar și l-a înfășurat în jurul clanței. O lumină puternică țâșni din firul de aur și clanța căzu. În locul ei apăru un buton mare și roșu. În momentul în care Rilă apăsă butonul, tavanul se deschise și din el căzu partea de jos a unui topogan conflabil, negru. Pe acest topogan misterios alunecă Fulgerul.
    Fulgerul nu era nimeni altcineva decât mâna dreaptă a lui Rilă, ultima speranță, cea din urmă ușă deschisă spre ținutul salvării, era Pisi Cozi, alias Fulgerul, alias doamna Iepu Rilă. Pe cât de șocant ar părea, e adevărat. În tinerețe, Iepu Rilă se însurase cu o pisicuță de-a dreptul uluitoare și nu doar datorită trupului superb ci și datorită faptului că era un super spion. Singura alternativă pentru ca cei doi să rămână împreună era ca Pisi Cozi să demisioneze și să intre în slujba maestrului ca spion. Rilă a fost și este încă obligat s-o țină pe Pisi ascunsă, deoarece identitatea ei era super secretă și să apeleze la serviciile ei doar dacă era o urgență. Nici nu vă imaginați cât de greu e pentru un cuplu să trăiască în asemenea circumstanțe, dar nu aveau de ales. Iat-o acum pe Fulger gata să se supună ordinelor și să salveze ținutul Fantesia.
    Rilă i-a dat iubitei sale instrucțiunile de rigoare ca aceasta să-și îndeplinească misiunea. Fulger era gata de acțiune. Rilă mai apăsă o dată butonul roșu și Fulger dispăru prin deschizătura din podea. Cu o viteză înfricoșătoare, Pisi alunecă prin tunel, ca la gaura de ieșire, printr-un salt periculos să aterizeze pe spatele lui Chici, alias agent 411, vulturul de bază, cel mai rapid din tot ținutul. 411 decolă grațios. Cei doi zburară deasupra ținutului vesel și plin de viață care habar n-avea de pericolul ce s-a abătut asupra maestrului. Pluteau rapid prin aer, deasupra munților Creativi cu ochii în patru după idicii.
    Deodată Fulger strigă:
    -Acolo, coboară!
    Oare ce zărise Pisi. Cu ochii ei ageri, Cozi zări niște urme de roți pe drumul dintre munții. Codița ei veselă tresărea iar și iar din cauza bucuriei. Tirul era pe aproape și ucenicii la fel. Ajunseră la locul faptei, după o aterizare perfectă. Roțile păreau să vină evident dinspre Câmpira, ținutul din care maestrul își procura materialele. Pisi urmări cu ochii direcția în care se îndreptau urmele uriașei mașini. Se opri. Era sigură că totul era pierdut. Zărise direcția în care se îndreptau urmele. Spre prăpastie și dincolo de prăpastie mii și mii de litri furioși de apă gata să nimicească orice corp solid. Cu blănița zburlită se apropie de muchia prăpastiei. Printre valurile zbuciumate zări o roată, o roată a tirului. Erau toți morți, pierduți pentru totdeauna. Pisi făcu cale întoarsă, doborâtă de ideea eșecului. Deodată auzii din spatele ei o voce necunoscută:
    -Nu te poți da bătută.
    Era Chici.
    -Chici, tu vorbești? zise Pisi mirată.
    -Doar când trebuie. Oricum, nu-i poți părăsi. Poate că valurile i-au purtat pe o insuliță, poate trăiesc!
    -Ce să fac? Sunt pisică, pisicile nu înoată, iar tu nu poți zbura așa de aproape de apă, e mult prea periculos!
    -Cozi, dragă, ascultă-mă! Poți! Sunt prietenii tăi!
    -Nu i-am conoscut niciodată!
    -Sunt prietenii lui Iepu! Iepu se bazează pe tine, doar tu îi poți salva!
    -Nu am putea construi o barcă?
    -Nici gând. S-ar face bucăți. Singura alternativă e să..
    -… să înot… Nu am de ales, nu?
    -Nu prea….
    -Bine.
    Cozi își luă avânt și plonjă cu frică în apa furioasă. Ajunsă în apă reuși să se țină la suprafața în ciuda adâncimii. Putea să înoate, prima pisică care știa să înoate!
    -Chici, înot!
    -Văd, hai, urmează-mi vocea.
    Pisi se luptă cu apa în direcția lui Chici. Valurile erau foarte puternice, dar Fulger reușea să înainteze. Centimetru cu centimetru era mai aproape de prietenii ei. Deodată se ivi o alta posibilitate în mintea pisicuței: dacă erau deja morți? Nu, nu se putea gândi la așa ceava, trebuia să continue să înoate până când va da de ei, poate până la gura de vărsare a râului, sau poate… cine știe? Oboseala începea să o cuprindă pe Cozi. Nu-și mai simțea lăbuțele și începea să vadă negru în fața ochilor.
    -Chici!!!!!! Nu mai pot, moooor!!!
    -Hai Fulger, mai e puțin, am zărit pământ!
    Cozi își luă inima în dinți și continuă să înoate. După lupte lungi și grele împotriva apei necruțătoare, Pisi dădu de o insuliță mică, de care nu mai auzise pană acum. Ieși din apă și se tolăni pe nisipul cald. După ce se odihni puțin începu să se uite în jur. Nimic, doar pământ sterp și fierbinte.
    -Nu-i nimeni aici, Chici!
    -Hai să mai căutăm!spuse 411.
    Cei doi merseră și tot merseră în căutarea unei urme de viață, în căutarea prietenilor pierduți. Totul părea părăsit, lăsat în urmă. Privind în jurul ei, Pisi își aminti de o călătorie care o marcase, excursia în Lumea Oamenilor. Acest loc uitat de Mama Natură părea să semene cu acele cartiere lipsite de verdeață și cu acele clădiri uriașe lipsite de căldura Pământului.
    La un moment dat cei doi s-au oprit. Înaintea lor se ridica un munte de gunoaie. Pisi făcu un pas înapoi, era uimită. Un zgomot asurzitor se auzi dintre gunoaie. Semăna cu un răget. Dintre peturile nefolosite și ambalajele aruncate cu nesăbuință se iviră doi ochi mari și negri, apoi un cap de femeie, iar după câteva secunde în fața lor stătea impunătoare o monstruozitate de sirenă. O sirenă care mergea pe uscat.
    -Cine ești?întrebă Pisi speriată.
    -Cine sunt? Eu sunt Poloria! Unii mai îmi zic și Poluarea, dar sunt prost informați. Exact, am ajuns și în ținutul vostru magic și intenționez să distrug orice urmă a Mamei Naturi! Intenționez să vă fur fiecare copăcel și fiecare fir de iarbă și să-l transform în gunoi!!! Hahahahahaha!!!!!
    Pisi își luă inima în dinți și o înfruntă pe urâta Poloria.
    -Ce-ai făcut cu prietenii mei?
    -Aaaa, te referi la acele animăluțe neajutorate care au impresia că lumea e roz?răspunse Poloria tot cu o întrebare.
    -Da, la ei mă refer!
    -Ei bine, ieri după masă au ajuns aici în căutarea tirului pe care l-am furat….
    -Deci tu ne-ai furat tirul cu materiale!
    -Întocmai, și am reușit să mă folosesc de acele materiale pentru a face niște agrafe drăguțe cu care mi-am decorat grămada atrăgătoare de gunoi.
    -Cum îndrăznești să furi materialele maestrului?
    -Așa cum am îndrăznit să-i fur și muncitorii! Sunt o fata rea, obișnuieștete cu ideea.
    -Eliberează-mi prietenii!
    -Sau ce?
    -Sau o să te fac praf!
    -Tu?
    -Sunt un spion super secret antrenat de Agenția Internațională de Spioni a Lumii Magice.
    -Un spion destul de prost antrenat având în vedere că-și dezvăluie identitatea!
    -N-o să apuci să împărtășești nimănui secretul, te asigur! Și tu și gunoaiele tale veți dispărea cât ai zice pește.
    Pisi se repezi la Poloria cu o viteză de nedescris atacând-o cu furie și cu control în același timp. Îi sfâșie părul cu ghearele, o mușcă de gât, luptându-se cu bravură. Dar nici Poloria nu se lăsa mai prejos, zdrobind-o cu cada ei musculoasă. Lupta era pe viață și pe moarte, când din mormanul de gunoaie se auzi o voce subțirică.
    -Rupe-i coada, Pisi, fără coadă nu poate trăi!
    Auzind acestea Fulger începu să-i zgărie, să-i muște și să-i lovească coada de sirenă cu toate puterile ei, dar coada nu se desprindea. Pisi se uită în jur după ajutor, când îl văzu pe Chici.
    -Chici, coada!
    411 nu așteptă nicio secundă, ci acționă direct. Zbură deasupra sirenei și o ridică de coadă. Când talia Poloriei ajunse la nivelul lui Pisi, o lovi atât de tare încât trupul i se desprinse de coadă și orice urmă a Poloriei se evaporă. Muntele de gunoi se transformă într-un ținut verde, iar ucenicii evadară din închisoarea gunoiului. Șoricel, Veve, Cârtițela, Ham Ster, Melodi (privighetoarea) și toți ceilalți se aflau în siguranță.
    -Mulțumesc, șoricel, fără sfaturile tale, n-aș fi reușit! îi spuse Pisi șoricelului, celui care îi spuse să-i rupă coada.
    Tărâmul era plin de bucurie și veselie. Mai rămânea o singură excepție. Cum va termina Iepu Rilă accesoriile fără materialele necesare? Tristețea coborî iar asupra lor. Ce-o să facă?
    -L-am dezamăgit pe Iepu! se plânse Pisi. Eu trebuia să vă aduc înapoi cu tot cu materiale.
    -Nu-i vina ta, spuse Melodi, nici noi ar fi trebuit să nu ne lăsăm prinși așa ușor!
    -Stați, am o idee!strigă Șoricel plin de entuziasm. Toată atenția se îndreptă asupra lui.
    -Știu ce să facem. Solzii de sirenă au puterea de a îndeplini dorințele.
    -Am eu un slolz de sirenă în ghara mea, spuse Chici.
    -Tu vorbești?strigară toți în cor.
    -Da, da, așa am reacționat și eu, spuse Pisi.
    -Poftim, Pisi, ia solzul și salvează-ne, spuse Chici.
    Pisi luă solzul și-și puse dorința salvatoare. În următorul minut toți erau înapoi în mult iubitul oraș Fantezia cu tot cu materialele necesare.
    -Ce mă bucur că v-ați întors!spuse Iepu. Ce s-a întâmplat cu voi? Cum ați deblocat tirul.
    -Ai să râzi dar nu erau troienele de vină, e o poveste lungă.
    Acum maestrul poate să revină la orele obișnuite de lucru pentru a-și încânta cochetele cliente cu accesori demne de toată admirația.

Leave a Reply